Sicilianu | English | Italiano |
Joacchinu Murat (Labastide-Fortunière, 25 di marzu 1767 - Pizzu, 13 di ottobri 1815) fu un ginirali francisi, re di Napuli (cû nomu di Joacchinu Napuliuni) e maresciallu di l'imperu cu Napuliuni Bonaparti.
Era l'urtimu dî unnici figghi di na copia di lucanneri, Pierre Murat Jordy e sò mugghieri Jeanne Loubières. Iddi mantinevanu beni dû comuni e benefici ecclesiastichi dâ prioria di La Basilide-Fortunière (dû 1763) e dû prioratu di Anglars (dû 1770). Si distinguiu sutta lu cumannu dû generali Napuliuni Bonaparti lu 13 vendemiaru (1795), quannu fu determinanti ntô riprimiri l'insurrezioni rialista a Parigi. Divintau aiutanti di campu di Napuliuni e cumannau la cavalleria duranti li campagni francisi in Italia e in Egittu. Murat jucau un rolu funnamentali ntô curpu di statu dû 18 brumaiu (1799), ca purtau Napuliuni ô putiri politicu. Ntô 1800 addivintau cugnatu di Napuliuni maritannu a Carolina Bonaparti, soru minuri di l'imperaturi.
Murat fu numinatu maresciallu di l'imperu â proclamazzioni di l'imperu francisi. Pigghiau parti a varii battagghi tra li quali chiddi di Ulm, Austerlitz, Jena ed Eylau, unni guidau na famusa carica di cavalleria in massa contru li russi. Ntô 1806 Murat fu numinatu granduca di Berg, titulu ca mantineva finu ô 1808 quannu fu numinatu re di Napoli. Cuntinuau a serviri a Napuliuni duranti li sò campagni in Russia e Germania, ma abbannunau la Grande Armée doppu la battagghia di Lipsia pi sarvari lu sò tronu. Ntô 1815 Murat lanciau la guerra napoletana contru li austriaci ma fu scunfittu definitivamenti a Tolentino. Fujìu in Corsica e poi fici un dispiratu tentativu di riconquistari lu tronu, ma fu prestu fattu priggiuneri dû re Firdinannu IV di Napuli. Fu prucissatu pi tradimentu e cunnannatu a morti medianti fucilazioni a Pizzu.
Natu lu 25 di marzu 1767 a Labastide-Fortunière di na copia di lucanneri, Pierre Murat (1721-1799) Jordy e Jeanne Loubières (1722-1806), Joacchinu Murat è un granni esempiu dâ mobilità sociali ca caratterizzau lu piriudu napoleonicu (e puru dî conclusioni traggichi di tanti furgianti carrieri). Subitu distinatu â carrera ecclesiastica, lu si trova ntrî seminaristi di Cahors, poi ê lazzaristi di Tolossa. Si priparava ô noviziatu sacerdotali, ma era amanti dâ bedda vita, cuntraeva debbiti e, timennu l'iri paterni, si arrullau, lu 23 di frivaru 1787, ntî "Cacciaturi di l'Ardenni", poi ntô 12-simu riggimentu dî "Cacciaturi a cavaddu dâ Champagne", unità di cavalleria ca ricludeva omini audaci. Istruitu, si distinguìu prestu e divintau maréchal de logis (sergenti)[1], ma ntô 1789 vinni signalatu pi insubordinazioni.
Lu sò riggimentu, di stanza ntâ pruvincia di Sélestat, si rifiutau di ubbidiri a l'ordini d'un ufficiali e, in seguitu a na investigazioni interna, Murat vinni identificatu comu agitaturi dâ protesta. Lu giuvini avìa diffusu idei filu-rivuluzionarii ntrî cummilitoni pi menzu di opuscoli e giurnali. Joacchinu vinni postu in congedu assolutu e appi a turnari ô paisi natali. Lu patri Pierre, delusu pâ naufragata carrera ecclesiastica dû figghiu, nun vosi riaccogghirlu ntâ lucanna di famigghia. Murat allura truvau travagghiu comu cammareri pressu la drogheria d'un paisi limitrofu, Saint-Cere.[2]
Doppu quacchi misi di travagghiu, Joacchinu si avvicinau ê club giacobini di Cahors e lu cantuni di Montfaucon lu scigghìu comu rapprisintanti ntâ festa dâ Federazioni di Parigi, tinutasi lu 14 di lugliu 1790. Nun rinescennu a sustinirisi economicamenti cû travagghiu â drogheria, Murat ritintau la carrera militari e vinni riintegratu nta l'esercitu ntô jinnaru dû 1791, comu surdatu semplici.[1] Ntâ stati dû stissu annu si truvava a pochi chilometri di distanza di Varennes, quannu lu re e la riggina vinniru arrestati dâ Guardia Nazzionali di Lafayette mentri tintavanu la fuga.
A l'iniziu dû 1792 Murat ntrasiu a fari parti dâ Guardia Costituzionali di Luigi XVI. La guardia avìa statu custituita di l'Assemblea legislativa francisi pi pruteggiri lu re, in sostituzioni dî parti moschetieri; Murat vosi ntrasiri picchì si trattava d'un repartu delitto cu basi ntâ capitali, ma prestu si addunau ca l'ambienti nun ci si confaceva, datu ca la guardia era cumposta principalmenti di ufficiali filu-monarchici.[2] Doppu un sulu misi di sirviziu Murat desi li dimissioni. Lu culunnellu realista Descours, ntirissatu ê doti militari di Murat, ci uffriu in segretu 40 luigi d'oru pi arrullarisi nta unu di l'eserciti contru-rivuluzionari ca si stavanu furmannu fora dâ Francia, ma Murat lu dinuncìu.
Supra la basi di dda dinuncia, lu deputatu Claude Basire ottinni lu sciogghiamentu dâ guardia dû re, lu 29 di maiu 1792. Murat si avìa accussi cunquisitu la traduzioni dâ nova classi politica e vinni riintegratu ntô sò vecchiu riggimentu. Lu 15 di ottobri 1792 divintau locutenenti; ntô 1793 addivintau primu capitanu e poi cumannanti di squadroni.[1] A la caduta dâ monarchia ntrasiu nta l'esercitu rivuluziunariu e divintau ufficiali in pocu tempu.
Duranti l'anni rivoluzionarii Murat fu un granni sustenituri dû prucessu rivoluzionariu, comu tistimonia la sò corrispondenza[3] e, secunnu quacchi auturi[4], fu puru filu-giacobino; iddu era solitu firmarisi cû cugnomi dû rivoluziunariu Marat, facennulu seguiri ô sò.[5] Ntô 1795 era a Parigi a sustiniri Napuliuni contru l'insurrezioni lialista e lu seguìu poi ntâ campagna d'Italia. Ntô 1796 pigghiau parti â battagghia di Bassanu, unni fu ô cumannu d'un corpu di cavalleria li carichi dî quali foru di mpurtanza decisiva pâ rinisciu dû scontru.[6]
Ntô 1797, duranti un soggiornu ô casteddu di Mombello, canuscìu a Carolina Bonaparti, la soru minuri di Napuliuni, la quali si nnamurau d'iddu.[7] Ntô maju 1798 salpau di Genova a bordu di l' Artémise e si pigghiau parti ntâ campagna d'Egittu, unni fu numinatu generali, e fu determinanti ntâ vittoria di Abukir contru li turchi. Participau attivamenti ô curpu di statu dû 18 brumaiu 1799 e divintau cumannanti dâ guardia dû Primu consuli. L'annu siguenti, lu 20 di jinnaru, maritau a Carolina Bonapartte, dâ quali appi quattru figghi, du' masculi e dui fimminili. Elettu, ntô 1800, deputatu dû sò dipartimentu, lu Lot, fu poi numinatu cumannanti dâ prima divizioni militari e guvernaturi di Parigi, ô cumannu di 60.000 omini.
Ntô 1804 fu numinatu maresciallu di l'imperu e dui anni doppu "Granduca di Cleves e di Berg", titulu ca lassau ô niputi Napuliuni Luigi Bonaparti (figghiu dû cognatu Luigi Bonaparti), doppu ca s'avìa divintatu re di Napoli ntô 1808. Granni surdatu e granni cumannanti di cavalleria, fu cu Napuliuni nta tutti li campagni, pur nun rinunciannu a li proprii opinioni, comu quannu si cuntrappusi a l'esecuzioni dû duca di Enghien. Era in effetti un cummattenti natu, un omu sprezzanti dû periculu, prontu ad attaccari puru quannu la situazzioni era rischiusa e piriculusa: lu curraggiu nun ci fici mai difettu. Supra la lama dâ sò sciabbula avìa fattu incidiri: "l'onuri e li fimmini."[8]
Chiù voti li carichi travolgenti dâ sò cavalleria avìanu risolutu a favuri dî francisi na situazzioni critica, comu successi ntâ battagghia di Eylau, e determinanti fu pû successu dû curpu di Statu bonapartianu lu sò contributu lu 18 brumaiu quannu, assemi ô Leclerc, cumannava li truppi ca stazionavanu a Sait-Cloud di frunti â sala unni avia riunitu lu Cunzigghiu dî Cincucentu. Però nun eccelleva nta l'arti militari e, nonostanti lu curraggiu e lu sprezzu dû periculu, avìanu a lassari lu postu ô friddu calculu. Â capacità di valutazioni immediata dâ situazzioni supra lu campu di battagghia ed a li relativi decisioni strategichi, nun dimustrau granni doti. Si pò diri ca in battagghia avissi assai chiù ficatu (e cori) ca testa.
Esprimi beni stu aspettu quantu lamentatu dû generali Savary a propositu dû cumpurtamentu avvinturatu di Murat ntâ battagghia di Heilsberg (10 giugnu 1807): "...fussi megghiu ca iddu [Murat] fussi dotatu di menu curaggiu e d'un pocu chiù di bon sensu!"[9] Ugualmenti significativi dî qualità e difetti dû maresciallu sunnu du' episodi successi tra la battagghia di Ulma e chidda di Austerlitz. Lu 12 di novembri 1805 Murat arrivau a vista di Vienna, dichiarata di l'austriaci "cità aperta", e stava pi travirsari lu Danubiu ntî subborghi dâ cità utilizzannu l'urtimu ponti rimastu agibbili, ca un cuntingenti di genieri austriaci era quasi prontu a nchianari.
Nun putennu pigghiari lu ponti d'assaltu, ntô scantu ca li artificeri nimici facissiru brillari li mini, Murat e Lannes, accumpagnati dû sò interu statu maggiuri, si prisintarunu supra la riva miridiunali dû Danubiu in granni uniformi di parata e accuminciarunu a attravirsari a pedi lu ponti urlannu "Armistiziu, armistiziu" e sfogennu granni surrisi. Li ufficiali austriaci ca dirigevanu l'opirazioni dî generi eranu interditti e nun osarunu fari apriri lu focu ô gruppu di alti ufficiali francisi, in apparenza nun chiù, ô mumentu, belligeranti.
Chisti attravirsarunu lu ponti e nun appena junti supra la riva sittintriunali abbannunarunu li surrisi e, sfoderati li sciabbuli, si avvinturarunu supra l'artificeri chiù vicini neutralizzannuli. Nta ddu mumentu na culonna di granateri francisi dû generali Oudinot, ca si ammucciava ntô voscu dâ riva miridiunali, attravirsau a passu di carica lu ponti e suprafici facilmenti lu repartu di generi austriaci: lu ponti era accussi salvu e li truppi di Murat e Lannes pottiru attravirsarlu senza periculi.[10] L'episodiu divertìu assai a Napuliuni, ca "scurdau" accussì un precedenti, recenti sbagghiu dû cugnatu.
Pocu doppu, però, na para di simani prima dâ battagghia di Austerlitz, pressu Hollabrunn, mentri l'armata francisi stava tintannu di acchiappari dda russa di Kutozov, Murat fu cunvintu dû generali russu Wintzingerode, vinutu a parlamentari, a suttascriviri, senza avirinni li putiri, na tregua d'armi ca appi l'unicu risultatu di consentiri ô generali russu Bagration di sganciarisi dâ morsa unni avia statu custrintu pi cummigghiari la ritirata dû collega Kutuzov.
Eccu chi ci scrissi lu nfuriatu Napuliuni quannu sappi dâ tregua ca l'incautu cugnatu aveva suttascrittu cu l'astutu Wintzingerode: "Lu tò opiratu è inqualificabili, e nun haiu palori pi esprimiri chinu li mè sentimenti! Tu sì sulu un cumannanti dâ mè avanguardia e nun hai dirittu di cunchiudiri n'armistiziu senza un mè precisu ordini in tali sensu. Hai jettatu a l'aria tutti li vantaggi di n'intera campagna. Rumpi subbitu la tregua! Attacca lu nimicu! Marcia! Distruggi l'esercitu russu! L'austriaci si lassaru trairi in ingannu ô ponti di Vienna ma tu ora ti lassasti gabbari d'un aiutanti di campu dû zar!".[11] Inutili diri ca Murat nun si lu fici ripetiri, ma ormai lu grossu dî truppi di Bagration s'avìa trajutu in salvu. Ntô 1808 Murat fu mannatu ntâ Spagna, unni riprimìu cu ferocia la rivolta dû populu di Madrid contru l'occupazioni francisi.
Ntô 1808 Napuliuni lu nominau re di Napuli, a seguitu dâ nomina dû pricidenti riggenti, Giuseppe Bonaparti, a re di Spagna. A Napuli lu novu re, ormai canusciutu comu "Joacchinu Napuliuni", fu ben accotu dâ populazioni, ca n'apprizzava la bedda prisenza, lu carattiri sanguignu, lu curraggiu fisicu, lu gustu dû spittaculu e quacchi tentativi di poniri riparu a la sò miseria, ma fu nveci ditestatu dû cleru.[12] L'8 di austu 1809 Murat, cu decretu no. 448, accuminciau la suppressioni di l'ordini riligiusi ntô regnu di Napuli e in particulari di l'ordini dî domenicani, e di conseguenza, cu la confisca di tutti li sò beni, la cunvirsioni dî conventi ad autru usu (spissu militari) e lu passaggiu dî sò cresii ô cleru diocisanu. Tra li sò primi atti di guvernu si contarunu la cuncissioni d'un pirdunu pî diserturi, lu stanziamentu di sussidi pi militari in ritiru pi inabilità o firuti e lu succursu ê cattivi ed orfani dî caduti.[13]
Attraversu cuntatti e accordi cu l'Austria circau di persuadiri li putiri europei a ricanuscirlu comu lu legittimu regnanti dî Du' Sicilii. Murat, c'aveva ntinzioni di sistimarisi definitivamenti a Napuli, intendeva cunsolidari lu regnu, in primis conquistannu la Sicilia, libbirannusi dâ scunzanti prisenza a Palermu di Firdinannu e Maria Carolina.[14] Una dî primi riformi a quali Murat misi manu fu chidda di l'esercitu napuletanu. Ferma intenzioni dû novu sovranu era chidda di dotari lu regnu d'un numirusu e modernu esercitu nazziunali.
Nta chistu lu stissu Napuliuni l'aiutau câ cunvenzioni di Bayonne ca imposi ô Regnu di Napoli di furniri a l'imperu almenu 16.000 fanti e 2.500 cavaleri. Giuseppi Bonaparti avìa già detti la via â ristrutturazioni dî forzi armati ma li prisinzi filu-burbonichi ntî truppi ni avìanu frenatu li novità. Lu nucliu ô quali si appuiava Giuseppe era furmati di l'Armee dî Napuli cumposta di truppi francisi. Fu nicissariu istituiri un sirvizziu di leva obbligatoria, riniscennu nfini a procurarisi li simpatii dû populu e a risolviri li problemi ca surgeru duranti lu regnu dû pridecessuri. Ô principiu lu populu nun videva di bon occhiu la leva, ma poi si rivelau un elementu fundatu di l'unità dû regnu.
Li giuvini viddani, ca facennu na vita di miseria a causa dî puviri cundizioni economichi dî sò famigghi, appiru modu di migghiurari la sò pusizioni in senu a l'esercitu, unni putìanu gudiri di na bona alimentazioni, di abiti e di na istruzioni di basi nta l'arti militari. L'esercitu napulitanu di Murat era cumposta di 9 riggimenti ognunu dî quali furmatu di 3 battagghiuni (ca in guerra divintavanu 4) cumposti di 7 cumpagni (dî quali dui scigghiuti di granatieri e vulteggiaturi) e dotatu di na batteria di artigghieria.[14] Ntô 1809 Murat funnau puru dui riggimenti di fanteria di linia a reclutamentu riggiunali, lu 4-u "Riali Sannita" e lu 5-u "Riali Calabbria", mentri l'annu appressu, pi supperiri ê pirditti ripurtati in Spagna e ntâ Sicilia, vinni criatu lu 6-u Riggimentu Fanteria di Linia "Napoli", furmatu di elementi dâ Guardia Muncipali di Napuli, e vinni ncorpuratu nta l'esercitu napulitanu puru un ex-ripartu francisi furmatu di surdati di colori, lu 7-u Riggimentu di Fanteria di Linia "Riali Africanu". Lu novu esercitu appi lu sò vattìu dû focu ntâ fulminia spedizzioni militari ca pirmittiu di cacciari li nglisi di l'isula di Capri.
Lu regnanti francisi misi ordini ntî finanzi dû statu ca ô sò arrivu prisintavanu un deficit notabbili, diminannu li spisi di tutti ministri e razionalizzannu lu debitu pubblicu.[14] L'ingenti ammuntari dû debitu fu suttadivisu tra chiddu ô quali nun si vulìa fari frunti picchì fu accumulatu di l'amministrazzioni burbonica e chiddu di pirtinenza dû sò pridecessuri Giuseppi, ô quali foru regulamenti pagati li ceduli ricalculati c'un intiressu massimu di 3%.[14] Inoltri ristrutturau lu catastu funniariu, li valuri dû quali eranu la basi dû calculu di l'imposta funniaria. Lu guvernu dû francisi si caratterizza pi interventi distinati a incidiri positivamenti e a imprimiri a l'economia dû Menzujornu na forti spinta in sensu burgisi. L'eliminazioni di ogni putiri giurisdiziunali dî baruni, la vinnita dî terri dimaniali e di chiddi appartinenti ê corporazioni religiosi soppressi, la libbirazioni dî commerci e l'abbulizioni dû daziu sunnu àutri impulsi â trasfurmazioni dâ società in sensu mudernu; ntâ stissa direzioni vannu li sustegni a l'iniziativi industriali, qualchi tradiziunali comu la travagghiazzioni dâ seta, àutri novi comu la produzzioni di l'acidu sulfuricu e dû sulfatu di ramu.[15]
Duranti lu sò brevi regnu Murat funnau, cu decretu dû 18 di nuvemmiru 1808, lu "Corpu di l'ingegneri di Ponti e Strati" (a l'origini dâ facultà d'ingegneria a Napuli, la prima in Italia) câ Scola di Applicazioni in Ponti e Strati[14], e la cattedra di agraria ntâ medesima università cu decretu dû 10 di dicembri 1809, ma, ma cunnannau â chiusura, cû decretu dû 29 di novembri 1811, l'antica Scola medica salernitana. Promossi la Società Riali funnata di Giuseppi e suddiivisa in tri sezioni: Accademia di Storia e Beddi Littri, Accademia dî Scienzi e Accademia di Beddi Arti.
Inoltri avviau opiri pubblichi di rilievu nun sulu a Napuli (novi scavi a Ercolanu, lu Campu di Marti, ecc.), ma puru ntô restu dû Regnu (l'illuminazioni pubblica a Riggiu Calabbria, lu prujettu dû Borgu Novu di Bari, lu riattamentu dû portu di Brinnisi, l'istituzioni dû spitali San Carlu di Potenza e dû primu manicomiu d'Italia ad Aversa, guarnigioni sdivacati ntô quarteri di Lagonegru cu monumenti e illuminazioni pubblichi, chiù l'ammodernamentu dâ viabilità ntî muntagni d'Abruzzu). Lu beniplacitu dâ pupulazzioni pû sò travagghiu fu canciatu dû stissu sovranu, ca si ntitulau a sè stissu l'intera cità di Turri Annunziata, canciannu lu nomu in "Joacchinopoli".
Decisiva pâ costruzzioni di Chiazza dû Plebiscitu di Napuli, fu la liggi dû 7 di austu 1809 emanata di Murat, ca urdinau in tuttu lu regnu di Napuli la soppressioni dî monasteri; l'abbattimentu dî diversi cunventi preesistenti, nfatti, purtau la supirfici totali dâ chiazza a triplicarisi, di 9000 a chiù di 23.000 m2.[16] Nta stu modu, Murat già ntô 1809 potti sanziunari l'iniziu dî travagghi pâ "Granni e pubblica chiazza", lu cosiddittu "Foro Joacchinu",[17] di rializzari sutta la direzioni di l'architettu napulitanu Leopoldo Laperuta, coadiuvatu di Antoniu de Simone.[18] Ntô sulcu dî vasti rinnovi urbani ca stavanu organizzannu la Francia e l'Europa illuminsta, intendeva infatti canciari chiddu ca era in sustanza un slargu irregulari cu na chiazza geometricamenti ben definita; sulu in chistu modu si fussi infusa maggiuri vitalità a unu dî maggiuri punti fucali cittadini, in quantu davanti â Reggia. Tecnica dî Napuliunidi era chiddu di stabiliri maggiuri grannizza architettonica ô Largu, attraversu un modellu munumintali ca occupava dui quinti architettonichi contrastanti, cianchiggiati di elementi neutri (in chistu casu, rispettivamenti lu purticatu semicirculu, la Reggia e li palazzi gemelli).[19]
Li travagghi pâ custruzzioni dû Foru Joacchinu, ca sicutaru finu ô 1815, purtarunu a l'erezioni dî dui palazzi gemelli (lu Palazzu dî Ministru di Statu e lu Palazzu pû Ministru di l'Esteri), mentri di l'edificiu era cumpletta sulu la funnazioni.[20] Murat dumannau puru l'allargamentu di cunnessioni dâ chiazza cu Via Chiaia ca ntitulau Largu Carolina in onuri â mugghieri.[13] Sempri Murat dumannau lu finimentu dî travagghi, accuminciati sutta Giuseppi, dû Ponti dâ Santità (in precedenza li viandanti diretti a Capudimunti eranu custritti a pircurriri na ripida discinnuta ntô valluni dâ Santità e na dura acchianata dû latu di Capudimunti) ca custituiva lu cosiddittu "Cursu Napuliuni" (oggi via Santa Teresa dî Scalzi e Cursu Amedeo di Savoia), uniennu lu centru cità e lu quarteri di Capudimunti unni surgeva puru lu palazzu riali e unni l'astronomu Fidiricu Zuccari pigghiau dû re francisi l'ordini ca si costruiu un novu edificiu dî formi monumintali, lu futuru Osservatoriu astrunomicu, la imprisa dâ quali fu appruvata l'8 di marzu 1812 e lu 4 di novembri fu misu la prima petra dû novu osservatoriu cu na sollenni cerimonia prisintata dû ministru Giuseppi Zurlo.[21]
Sia l'Osservatoriu ca l'Ortu Botanicu eranu ufficialmenti funnuti di Giuseppi Bonaparti ma foru rializzati sutta Murat. Murat addumannau puru l'avviu dî travagghi ntô 1812 di Via Posillipo affidata a Romualdu de Tommaso pi culligari Mergellina ô Capu di Posillipo. Murat promossi li travagghi di prosciugghimentu dî paludi ca si truvavanu ad est di Napuli, ê pedi dâ cullina di Poggioreali, e chiddi dâ chiana tra Posillipo e lu mari, ntra l'odiernu quarteri di Fuorigrutta.[14] Ntô 1812 Murat pruvitti â risistemazzioni di tuttu l'assi stradali di Chiazza Cavour dû Museu finu a l'Albergu dî Poviri e di oltri, implicannu l'allinchimentu dî fossati dû largu e l'adeguamentu ediliziu dî costruzzioni ca rinnevanu angustu lu passaggiu.
Lu 1 di jinnaru 1809 Murat introduciù ntô regnu lu Codici Napuliunicu ca, tra li varii riformi, ligalizzau, pâ prima vota ntâ penisula, lu divorziu, lu matrimoniu civili e l'adozioni, cosa ca nun fu gradita dû cleru, ca accussì pirdiu la facultà di gestiri li politichi familiari. La nobiltà apprezzau li carichi e la riorganizzazioni di l'esercitu supra lu modellu francisi, ca offriva beddi possibilità di carrera. Li littirati apprezzaru la riapirtura di l'Accademia Pontaniana pi opira d'intellettuali ca si riuneru ntâ risidenza di Giustino Furtunatu e l'istituzioni dâ nova Accademia riali; e li tecnici apprezzaru l'attinzioni data ê studi scientici e industriali. Foru eliminati li pristazioni gratuiti dî cuntadini a favuri dî feudatari e livatu lu divietu di usufrairi di l'acqui dî ciumi p' irrigari li campi o fari funzionari li mulini.[13]
Però li chiù scuntenti eranu li cummircianti, ê quali lu bloccu impostu ê cummirci di Napuli dî nglisi ruinava l'affari (bloccu contra lu quali lu stissu Murat tollerava e favuriva lu cuntrabbannu, lu quali custituiva un àutru raggiuni pi accordari lu favuri pupulari). Assai efficaci, puru si attuata cu metudi di strammanti crudeltà, fu la riprissioni dû brigantaggiu, affidata dapprima ô generali AndrEa Massena e poi ô generali Charles Antoine Manhes. L'11 di giugnu 1809 funnau lu Supremu Cunzigghiu di Napuli (dittu dî Dui Sicili) dû Ritu Scuzzisi Anticu e Accittatu dâ Massoneria, dû quali fu lu primu Sovranu Gran Cummendaturi finu ô 1815.[22]
Ntô 1810 pi tri misi Murat guvirnau lu regnu di l'alturi di Piali (ora frazioni di villa San Giuvanni, in pruvincia di Riggiu Calabbria). Iddu, spustannusi di Napuli pâ cunquista dâ Sicilia (unni s'avìa rifuggiatu lu re Firdinannu I sutta la difisa dî nglisi, un esercitu dî quali era accampatu a Punta Faro a Missina), juncìu a Scilla lu 3 di giugnu 1810 e vi ristau finu ô 5 di lugliu, quannu fu cumplitatu lu granni accampamentu calabbrisi di Piali.
Ntô brevi piriudu di pirmanenza, Murat costruiu li tri forti di Turri Cavallo, Altafiumara e Piali, st' urtimu cu turri telegrafica (telegrafu di Chappe). Lu 26 di sittembri dû stissu annu, addunannusi dâ difficultà dâ imprisa di cunquistari la Sicilia, puru pû sustegnu pocu cunvintu di Napuliuni, Murat dismisi lu accampamentu di Piali e ripartiu pâ capitali. Ntô 1811, doppu qualchi cuntrasti cu Napuliuni ca minacciava di incorporari lu regnu di Napuli nta l'imperu, Murat introduciu na norma ca privvideva ca li ministri e li funzionarii dû statu avisseru a aviri la cittadinanza dû regnu.
In tali modu vuleva obbligari a tutti li francisi ca vulissiru conservari li sò carichi a naturalizzarisi pigghiannu la cittadinanza napulitana. Napuliuni intervinni ntâ dumanna affirmannu ca tutti li cittadini francisi eranu di cunziddirarisi puru li cittadini dû regnu di Napuli. Murat, doppu la presa di l'impiraturi, fu custrittu a fari marcia darreri. Desi però a na lenta e custanti supposizioni dî funzionari francisi cu elementi napulitani.[14] Infini, si havi a nun sottavalutari lu rollu ntô guvernu duranti lu piriudu murattianu ca appi la mugghieri Carolina, na donna ntelliggenti e assai ambiziusa.
Lu sò rollu di re nun ci mpidiiu di participari, ntâ Grande Armée, â campagna di Russia dû 1812, ô cumannu dâ cavalleria napuliunica e d'un cuntingenti di surdati dû regnu di Napuli: lu sò cumpurtamentu in battagghia fu comu in passatu, eccellenti. La sò carrica ntâ battagghia dâ Muscova dicidìu li sorti dâ medesima a favuri di l'armata napuliunica. Fu grazii â sò impetuusità ca Murat, caricatu di guidari l'avanguardia di l'esercitu napuliunicu, câ sò culonna serrata di cavalleria invadìu Musca e juncìu ô Crimlinu.[23]
Accussì fu puru duranti la ritirata e lu 5 di dicembri 1812 Napuliuni, partendu pi turnari a Pariggi, ci affidau lu cumannu di chiddu ca arristava dâ Grande Armée.[24] Però Murat, juntu a Poznan, lassau a sò vota lu cumannu di l'armata francisi a Eugenio di Beauharnais lu 16 di jinnaru 1813 e ritrasiu in tutta fretta a Napuli. Apparsiru a stu piriudu li primi negoziati cu l'austriaci, nfluinzati dî cunzigghi dâ riggina Carolina. Però turnau a ciancu di Napuliuni in tempu pi cummattiri a Dresda e a Lipsia, doppu di chi lassau l'Armata.
Juntu a Milanu l'8 di novembri 1813, Murat fici sapiri a l'ammasciaturi austriacu di essiri dispostu a lassari lu campu napuliunicu e du' misi doppu (jinnaru 1814) vinni firmatu un trattatu di allianza tra Austria e lu Regnu di Napuli. La sira dû 6 frivaru la notizia, ca ci mannannau Eugeniu di Beauharnais, juncìu a Napuliuni, ca fu mpignatu ntâ difisa dû solu francisi, e chi accussì riaggìu:
"Nun pò essiri! Murat, a cui jo ci desi mè soru! Murat, a cui jo ci desi un tronu! Eugeniu havi a essiri sbagghiatu. È mpossibili ca Murat s'avissi dichiaratu contra di mia."
— Napuliuni Bonaparti[25]
Murat, di frunti ô piriculu di perdiri ddu regnu c'avìa costruitu faticusamenti e rimisu finanziariamenti in pedi doppu lu brevi regnu di Giuseppi Bonaparti, di pocu avvedutu diplomaticu quali era scigghiutu lu canciu di scheramentu, ntâ spiranza ca li Granni Putenzi dicidissiru di lassaricci lu sò Statu, mpidennu la ristorazzioni borbunica. Dû restu li sò rapporti cû stissu Napuliuni eranu già di tempu diteriurati, tantu ca l'illustri cugnatu, scurdannu spissu li ligami di parenti chi li ligevanu, lu cunziddirau sempri e ad ogni modu un "vassallu".[26] Ntô trattatu l'Austria garantiva ô Murat li sò Stati[27][28], mittennu accussì un'ipotica supra li dicisioni dû Cungressu di Vienna, ca in un primu tempu nun vosi privarlu dû regnu di Napuli, appuiata nta chistu puru di l'Inghilterra e dâ Russia, ca avevanu ricanusciutu ufficialmenti lu trattatu di jinnaru.[29]
A Vienna foru prisenti du' distinti diligazioni napulitani, chidda di Joacchinu Murat, re in carrica, e chidda dâ curti borbunica di Palermu, ca rivinnicava la ristituzioni dû regnu occupatu ntô 1806 di l'armata napuliunica. Naturalmenti lu trattatu firmatu di Murat cu l'Austria, ca ci ricanusciu in termini assai chiari lu regnu, fu un duru curpu pî spiranzi di Firdinannu, ca foru rianimati però dâ ristorazzioni in Spagna e in Francia dî disnastii borbonichi, ovviamenti favurevuli â sò causa. Talleyrand, sustinutu dû ministru plenipotenzi spagnolu, lu marchisi Petro Gómez Labrador, si battìu finu di l'iniziu, in nomu dû principiu di legitimità, pâ ristorazzioni supra lu tronu napulitanu di Firdinannu di Burboni. Ostili a Murat era puru Papa Pio VII, picchì lu re di Napuli occupava li Marchi e li dui enclavi pontifici di Beniventu e Pontecorvu. Ma in generali tuttu i'orientazioni dû cungressu era sfavurevuli ô cugnatu di Napuliuni, comu dimustranu tra l'àutri li palori dû prussiu Wilhelm von Humboldt ntô prujettu di regulamentu dû cungressu ridattu ntô sittembri 1814:
"Li potenzi nun ponnu tullirari ca continua a esistiri in Europa un sovranu ca quaccadunu tra li chiù autorevuli tra d'iddi si rifiutanu di ricanusciri: nun si pò mancu tullirari ca Napuli e la Sicilia restanu ntôn attiggiamentu cuntinuamenti ostili."
Pi ben dui voti, lu 12 di sittembri e lu 25 di dicembri 1814, lu duca di Wellington ammasciaturi nglisi a Pariggi, prospettau l'eventualità di na spidizzioni militari dâ Sicilia pi scacciari a Murat dû tronu napulitanu, ma lu primu ministru Liverpool rispinciu l'idea d'un direttu rollu militari nglisi in Italia.
Comu scrissi Walter Maturi, lu destinu di Murat a Vienna era ligatu a un filu, e ddu filu era ntî manu di Metternich.[30] Chistu cuntinuava ad affirmari di essiri ligatu ô rispettu dû trattatu di jinnaru 1814. In verità lu ministru austriacu diffidava di Murat, e nun era pi nenti propensu di lassari supra lu tronu un parenti di Napuliuni, un omu inclini a l'avventura, e però nun certu un fatturi di stabilità ntâ penisula picchì di tempu amava prisintarisi comu puntu di riferimentu a l'aspirazzioni dî taliani a l'innipennenza a l'unità. Metterich però cunziddirava ca lu mumentu nun era ancora juntu, e pirciò cuntrastava li bordati di Talleyrand, ca dumannava ô cungressu di pronunziarisi ufficialmenti pâ detronizzazioni di l'usurpaturi. Lu ministru austriacu nun vosi ca la ristorazioni dî burbuni offrissi â Francia un appigghiu pi mittirisi ntô jocu puliticu dâ penisula.
Metterich dicidìu di scavarcari l'ostili plenipotenziariu francisi aviannu trattativi direttamenti cu Pariggi, attraversu lu conti di Blacas, favuritu di Luigi VIII. L'accordiu fu cuncludutu di Castlereagh, ca aggìu comu procuraturi di Metternich, quannu passau a Pariggi ntâ via dû ritornu a Londra. In pratica Firdinannu, in canciu di l'impegnu austriacu a scacciari Murat dû tronu, accittau di accollarisi li spisi dâ spedizzioni miliari e cediu ê richiesti di Vienna su tutti l'àutri dumanni cuncernenti l'assettu dâ penisula taliana. Lu 5 di marzu 1815 Luigi XVIII mannau a Talieyrand un dispacciu cuntinenti l'indicazioni pi negoziari supra sti basi un trattatu sigretu cu l'Austria ca privitti la cacciata di Murat dû tronu. In conclusioni, quannu arrivau improvisa a Vienna la notizia dâ fuga di Napuliuni di l'isula di Elba, la sorti di Murat era già decisa, puru si Metterinich si riserva di decidiri li tempi opportuni dû privistu ntirventu militari. L'ultima avvintura di Napuliuni avissi suprafattu ntâ disfatta puru lu sò infidu cugnatu.
Lu 1 di marzu 1815 Napuliuni sbarcau vicinu a Cannes, doppu aviri sfujutu di l'isula d' Elba, e lu 5 di marzu Murat scrissi ê corti di Vienna e di Londra ca, qualunqui eranu li surti di Napuliuni doppu lu ritrasiri in Francia di l'Elba, iddu avissi ristatu fidili a l'allianza chî dui stati,[31] accussì comu ci dumannau lu stissu cugnatu scrivennuci ca "lu passatu tra iddi dui nun esisteva chiù" e, pirdunannulu dâ sò condotta di l'annu pricidenti, puru ci raccumannava suprattuttu di mantenirisi in accordu cu l'austriaci e di limitararisi a cuntenirli si avissiru marciatu contru la Francia.[32]
Ma già lu 19 dû stissu misi, vidennu ca ô Cungressu si tinneva a l'opzioni dâ ristorazzioni burbonica supra li territori dû sò regnu, Murat cuminciau â guerra austru-napulitana, invadennu lu statu pontificiu c'un esercitu di 35.000 omini.[33] Murat continuau a avanzari versu lu nord, ntrasiu cû sò esercitu ntî Ligazzioni, prisidiati di l'esercitu austriacu ca, doppu quacchi tentativi di risistenza, si ritirau, lassannu a Murat puru la cità di Bologna, unni Murat trasìu lu 2 di aprili, e l'8 di aprili fici prisintari ê sò plenipotenzi a Vienna na nota ntâ quali, puru protestannu contru l'atteggiamentu austriacu, ribadiva la sò vuluntà di rispittari l'accordi di di jinnaru 1814.[33]
La risposta dâ diplomazia austriacu fu rapida: lu 10 dû stissu misi lu ministru austriacu Metternich prisintau ê plenipotenzi di Murat la dichiarazzioni di guerra e lu 28 aprili l'Austria firmau un trattatu d' allianza cu Firdinannu III di Sicilia.[34] la suvranità di st'ultimu supra lu regnu di Napuli e di Sicilia vinni susseguentimenti radificata dû Cungressu di Vienna. L'austriaci scunfiggeru a Murat, prima a occhiu, poi, doppu na ritirata attraversu Faenza e Forlì, occupati di Adam Albert von Neipperg, ntâ battagghia di Tolentinu (2 di maiu 1815); lu susseguenti trattatu di Casalanza (20 di maiu 1815), firmatu pressu Capua pi cuntu dû stissu Murat di parti di Petru Colletta e Micheli Carrascosa, sanciu difinitivamenti la sò caduta e lu ritornu dû Burboni su lu tronu.
Intantu Murat, doppu la disfatta di Tolentinu e doppu aviri misu lu 12 di maiu lu famusu proclama, falsamenti datu 30 di marzu 1815[35] e dedicatu ê taliani, ca chiamau â rivolta contru li novi patruni, prisintannusi comu alfieri dâ sò innipennenza, cummisi unu dî sò ultimi erruri. Aveva l'intenzioni di purtarisi a Gaeta pi difenniri lu sò regnu già persu, ma li sò curtiggiani ci mposiru la partenza pâ Francia pi jiri a cummattiri cu Napuliuni. Cunvinniru ca la riggina avissi ristatu a Napuli pi trattari chî nglisi e lu 19 di maiu a l'8 di sira lassau la sò curti e la sò famigghia: [36] nun li avissi mai chiù rivisti. Ntâ mattinata dû 20 di maiu si mbarcau pi Ischia e rinisciu a sbarcari a Cannes lu 25 di maiu.
Ccà errau a longu pâ Provenza, ntâ spiranza chi l'illustri cugnatu, ripigghiatu lu putiri doppu la fuga di l'isula d'Elba, lu richiamassi nta l'Armata. Ma Bonaparti nun sulu nun lu richiamau, ma ci mposi, attraversu un mannatu dû ministru di l'esteri Caulaincourt, di tenirisi luntanu di Pariggi e di stari ntra Grenoble e Sisteron.[37] Lu nun vuliri Murat ô sò ciancu fu un erruri rinchiantu dû stissu Napuliuni ntî sò memori:
"[in Belgiu] puru ci avissi pututu procurari la vittoria: chi abbisognava in certi istanti dâ jurnata di Waterloo? Di rumpiri tri, o quattru quatrati d'nglisi: ora Murat era mirabili pi tali bisognu; era pricisamenti l'omu dâ cosa; giammai, â testa dâ cavalleria, ne fu vistu un chiù diterminatu, chiù bravu, chiù curaggiusu di iddu."[38]
Vinni a sapiri dâ disfatta napuliunica a Waterloo, unni l'imperaturi cu 120.000 omini nun rinisciu a difenniri lu sò imperu,[39] e avennu Murat na tagghia supra la testa di 48.000 Franchi, misa a dispusizioni dû marchisi di Rivière,[40] un omu chi Murat stissu avìa salvatu dâ forca, lu re di Napuli si rifuggiu attrivitamenti in Corsica, unni arrivau lu 25 di austu 1815 e unni fu prestu circunnatu di cintinara dî sò partigiani. Aspittannu finu a longu li passaporti pruvenenti di l'Austria pi ragghiunciri â mugghieri Carolina a Triesti e avennu falsi notizi supra lu malcontentu dî napulitani, fu cunvintu a organizzari na spedizzioni pi ripigghiarisi lu regnu di Napuli. La spedizzioni, misa in pedi cu mprescia e forti di circa 250 omini, partìu di Ajacciu lu 28 di sittembri 1815. Morat vuleva dapprima sbarcari ntî dintorni di Salernu, ma, diruttatu di na timpesta in Calabbria e tradutu dû capu battagghiuni Courrand[41] sbarcau l'8 di ottobri ntô porticciolu di Pizzu.
La gendarmeria borbonica cumannata dû capitanu Trentacapilli lu ntraccittaru, li arrestaru e rinchiuderu ntî carceri dû casteddu locali. Nfurmata dâ cattura di l'ex sovranu, lu generali Vito Nunzianti (quali guvirnaturi militari dî Calabbrii) si pricipitau ncredulu di Monteliuni, unni si truvava, a sincerarisi di l'identità dû priggiuneri. Firdinannu IV di Burboni (ntô frattempu riturnatu ô tronu) numinau di Napuli na cummissioni militari cumpitenti a giudicari Joacchinu, cumposta di setti giudici e priseduta dû fedelissimu Vitu Nunzianti, ô quali lu re avìa cumannatu di applicari la sintenza di morti in basi ô codici penali promulgatu dû stissu Joacchinu Murat, ca privideva la massima pena pi cui si rennìu autori d' atti rivoluzionari[42], e di cuncediri ô cunnannatu sulu na menz' ura di tempu pi riciviri li cunforti riligiusi.
Nta l'ascutari la cunnanna capitali Murat nun si scumposi. Dumannau di putiri scriviri in francisi l'ultima littra â mugghieri e a li figghi (li quali, vinnisi sutta la difisa dâ bannera dû Regnu Uniti, foru poi trasferuti di l'austriaci[43] a Triesti), ca cunsignau a Nunzianti nta na busta certi ciocchi dî sò capiddi.
Vosi cunfissarisi e comunicari, prima di cunfruntari lu plutoni d' esecuzioni ca l'aspittava, e vinni fucilatu a Pizzu lu 13 ottobri 1815. Di frunti ô plutoni d' esecuzioni si cumpurtau cu granni firmizza, rifiutannu di farisi abbinnari. Pari ca li soi ultimi palori fussiru:
"Sparagnati la mè facci — taliati ô cori — focu!"
— Joacchinu Murat
Charles Gallois, quasi comu un cronista di l'epoca, cunta: "li surdati sunnu cummossi, du' curpi partunu senza tuccarilu. 'Nudda grazia! Ricuminciamu! Focu!' Sta vota deci curpi detonarunu nzemmula; 6 palli lu tuccaru. Si mantinni rittu un istanti. Poi cadìu ô solu fulminatu."[44]
Doppu avirisi sbarazzatu d'un tantu piriculusu rivali, Firdinannu di Burboni nsignìu Pizzu dû titulu di "fedelissima" e cuncedìu ô generali Nunzianti lu feudu e lu titulu di Marchisi di San Firdinannu di Rosarnu.[45] In seguitu, circularu vuci ca cunsiddiravanu Murat vittima d'un complottu architettatu di Giustino Fortunatu e Petru Colletta, li quali l'avissiru attiratu in Calabbria facennuci cridiri di essiri ricivutu e acclamatu dû regnu, complottu ca poi si rivilau inesistenti.[46] Ottu jorna doppu la fuciliazioni, lu generali Nunzianti fu numinatu marchisi, mentri lu tenenti ca eseguiu la fuciliazzioni divintau cumannanti.
Supra l'epilugu dâ vita di Murat, sò cugnatu Napuliuni esprissi, ntî propri memori, un giudiziu lapidariu:
"Murat tintau di ricunquistari cu ducentu omini ddu tirritoriu ca nun avìa rinisciutu a teniri quannu ni avìa a disposizioni ottantamila."
— Napoleone Bonaparte[47]
Murat è ricurdatu cu na lapidi ô cimiteru di Père-Lachaise di Pariggi e d'un monumentu ntô cimiteru dâ Certusa di Bologna, ca suvrasta la tomba dâ figghia Letizia ca si maritau c'un conti Pepoli a Bologna. Lu corpu vinni sepultu ntâ chiesa di San Giorgiu a Pizzu, nta na fossa comuni; na lapidi supra lu pavimentu ô centru dâ navata ni ricorda la sepultura nta stu tempiu.[48]
Sta paggina utilizza materiali di l'articulu di Wikipedia Taliana "Gioacchino Murat", ca veni pubblicatu sutta la licenza Creative Commons Attribuzioni-SpartiÔStissuModu 4.0 Internaziunali.