Quo Vadis

di Henryk Sienkiewicz

Sicilianu English Polski

Spittaculi di sira, rari finu a ddu piriudu e dati sulu cu eccezzioni, divintaru cumuni ntô tempu di Niruni, sia ntô Circu, sia nta l'anfiteatru. A l'Augustiani ci piacevanu, spissu pirchì li sicutavanu festi e sessioni di biviri ca duravanu finu a jornu. Puru ca la genti era già saziata dû versari di sangu, quannu niscìu la nutizia ca la fini dî jochi s'avvicinava, e ca l'ultimi dî Cristiani stavanu pi moriri a nu spittaculu di sira, un gran pubblicu innumirabili radunau nta l'anfiteatru. Tutti l'Augustiani vinniru, pirchì capevanu ca nun fussi un spittaculu cumuni; sapevanu ca Cesari avìa dicisu di fari pi iddu stissu na traggedia dû patimentu di Viniciu. Tigellinu avìa tinutu segretu lu tipu di punizioni pi la zita dû giuvini tribbunu; ma la segretizza sulu suscitava la curiosità generali. Chiddi ca avìanu vistu a Lygia ntâ casa di Plauziu cuntavanu meravigghi dâ sò biddizza. Àutri si prioccupavanu supratuttu dâ dumanna si la vidissiru daveru nta l'arena a ddu jornu. Tanti di chiddi ca avìanu sintutu la risposta ca Cesari desi a Petroniu â casa di Nerva la spiegavanu in dui modi: certuni suppunevanu semplicementi ca Niruni dassi o forsi avissi già datu la giuvina a Viniciu; si ricurdaru ca era un ostaggiu, quinni libbira di adurari qualunqui divinità ca ci piacissi, e ca la liggi dî nazioni nun pirmitteva la sò punizioni.

Incertizza, aspittari e curiosità avìanu pigghiatu a tutti li spittaturi. Caesar arrivau prima dû solitu; e subitu ô sò veniri si murmuriava ca succedi qualchi cosa di ncumuni, pirchì, oltri Tigellinu e Vatiniu, a Niruni accumpagnava Cassiu, un centuriuni di grannizza enormi e di forza gigantica ca Cesari summonava sulu quannu vuleva aviri vicinu un difinsuri, pi esempiu, quannu disiddirava spedizioni di notti â Subura, unni organizzava lu divertimentu chiamatu "sagatio" ca cunsisteva dû jittari supra lu mantellu dû surdatu fimmini canusciuti pâ via. Si nutava puru ca ntô anfiteatru stissu certi precauzzioni avìanu statu pigghiati. Aumintaru li vardii pretoriani; lu cumannu supra d'iddi nun tineva un centuriuni, ma lu tribbunu Subriu Flaviu, canusciutu pû sò attaccamentu orvu a Niruni. Si capeva allura ca Cesari disiddirava in ogni casu di proteggirisi contru na botta di raggia di Viniciu, e la curiosità criscìu ancora di chiù.

Tutti l'ucchiati si diriggevanu cu sguardu stortu ô postu unni stava assittatu lu disgraziatu amanti. Era assai pallidu; gocci di suduri cummigghiavanu la sò frunti; aveva dubbi comu àutri spittaturi, ma era allarmatu â chiù bassa funnizza dâ sò anima. Petroniu, nun sapennu chi succedi, nun ci dissi nenti; però vutannusi di Nerva, dumannau a Viniciu si era prontu pi tuttu, e poi, si avìa ntinzioni di ristari ô spittaculu. A tutti dui li dumanni Viniciu rispunnìu: "Sì," ma un brividu passau pi tuttu lu sò corpu; si addunau ca Petroniu nun dumannau senza raggiuni. Pi qualchi tempu avìa campatu cu sulu mità dâ sò vita, si affunnau ntâ morti, e si ricunciliau â morti di Lygia, vistu ca pi tutti dui avissi a essiri libbirazioni e matrimoniu; ma ora mparau ca era una cosa pinzari a l'ultimu mumentu quannu era luntanu comu un addurmiscimentu tranquillu, e nautra cosa taliari lu tormentu di na pirsuna chiù cara di vita. Tutti li peni ca iddu avìa passatu ci vinniru di novu pi sicutarilu. La dispirazioni, ca s'avìa misu ô riposu, ricuminciau a chianciri ntâ sò anima; lu disìu di sarvari a Lygia a qualsiasi prezzu lu pigghiava ancora di novu. Dâ matina, avìa circatu di jiri â cunicula pi assicurarisi ca idda fussi ddà; ma li vardii pretoriani guardavanu ogni entrata, e l'ordini eranu accussì stritti ca nun arriniscìu a arrimuddari li surdati, puru chiddi ca canusceva, nun cu prigheri nè cu oru. Pareva ô tribbunu ca l'incertezza l'ammazzassi prima di vidiri lu spittaculu. In qualchi postu ô funnu dû sò cori stava ancora palpitannu la spiranza ca forsi Lygia nun fussi nta l'anfiteatru, ca li sò timuri nun avissiru funnazioni. A voti si affirrava di chista spiranza cu tutta la sò forza. Si dissi a iddu stissu ca Cristu tuttavia puteva livarla dâ prigiuni, ma nun pò pirmettiricci di soffriri ntô Circu. Ntô passatu avìa già accittatu la Sò vuluntà cu ogni cosa, ora, ritiratu dî porti dâ cunicula, turnau ô sò postu nta l'anfiteatru, e quannu si addunau, dî curiusi taliati ca vutavanu versu iddu, ca li supposizioni chiù spavintusi putissiru essiri veri, cuminciau a implorari nta l'arma cu passiunatizza quasi avvicinannusi a na minazza. "Tu poi!" ripitìu, strincennusi li pugni cunvulsivamenti, "Tu poi!" Finu a ora nun avìa pinzatu ca ddu mumentu, quannu prisenti, fussi accussì terribbili. Ora, senza capiri zoccu stava succidennu ntâ sò menti, avìa lu sintimentu ca si vidissi lu turmintu di Lygia, lu sò amuri pi Diu si canciassi in odiu, e la sò fidi in dispirazioni. Ma ô stissu tempu si scantau dû sintimentu, pirchì timeva di offenniri a Cristu, ô quali dumannava misiricordia e un miraculu. Nun dumannava chiù la sò vita, vuleva sulu ca murissi prima ca la purtassiru nta l'arena, e di l'abbissu insondabili dû duluri ripeteva ntâ sò arma: "Nun nigarimilu mancu chistu e ti amirò ancora di chiù di quantu t'haiu amatu prima." E poi li sò pinzeri si nfuriavanu, comu unni battuti di na timpesta. Lu disìu dû sangu e dâ vinnitta si stava risvigghiannu in iddu. Lu pigghiau un pazzu disidderiu di jittarisi a Niruni e di strozzarlu ddà davanti a tutti li spittaturi; e ô stissu tempu sintìa ca cu sta vogghia stava di novu offennennu a Cristu e infrangennu li Sò cumannamenti. Â sò testa vulava certi voti lampi di spiranza ca ogni cosa prima dâ quali la sò arma trimava fussi vutata di na manu onnipotenti e misiricordiusa; ma si astutaru subitu, comu ntôn duluri immensu pû fattu ca Chiddu ca avìa pututu, cu una palora sula, sdirrupari stu Circu e sarvari a Lygia, l'abbannunau, ammatula ca idda si fidassi d'iddu e l'amassi cu tutta la forza dû sò cori puru. E pinzava, oltri, ca idda stassi ddà dintra ddu postu scuru, debbuli, senza difisa, disertata, abbannunata ô capricciu o ô sfavuri dî vardii brutali, tirannucci l'ultimu ciatu, forsi, mentri iddu avìa a aspittari, impotenti, nta ddu spavintusu anfiteatru, senza sapiri quali tortura era priparata pi idda, o zoccu stava pi taliari. Infini, comu un omu ca cadennu nta n'abissu s'attacca a tuttu zoccu crisci supra ô bordu, puru iddu s'attaccau cu tutti dui li manu ô pinzeri ca sulu la fidi putissi sarvarla. Doppu tuttu, ristau sulu un modu! Petru dissi ca cu la fidi si pò fari la Terra cascari ê sò funnamenti.

Allura si cuncintrau, pistau lu dubbiu dintra di iddu, chiudìu tuttu lu sò essiri ntâ sula palora: "cridu" e aspittau un miraculu.

Ma propriu comu na corda tisa troppu è distinata a rumpirisi, accussì la tensioni lu rumpìu. Lu palluri dâ morti ci cuprìu la facci, e lu corpu si rilassau. Pinzava allura ca la sò prighera avissi statu ascutata, pirchì stava murennu. Ci parsi ca Lygia avissi a moriri puru, e ca Cristu li purtassi a Iddu stissu accussì. L'arena, li toghi bianchi di l'innumerevuli spittaturi, la luci di migghiara di lampi e torci, scumpareru tutti dâ sò vista.

Ma la sò dibbulizza nun durau assai tempu. Doppu un pocu si svigghiau, o anzi lu scacciari dâ mpazienti genti lu svigghiau.

"Ti stai ammalannu," dissi Petroniu. "Dammi l'ordini di purtariti a casa."

E senza riguardu a zoccu dicissi Cesari, si susìu pi susteniri a Viniciu e nesciri cu iddu. La pietà ci jinchiu lu cori. E di chiù, l'irritava oltri la suppurtazioni lu fattu ca Cesari taliava attraversu lu smeraldu a Viniciu, studiannu lu sò duluri cu soddisfazioni, forsi pi discrivirlu doppu in strofi patetichi e vinciri l'applausi di l'ascutaturi.

Viniciu scussi la testa. Putissi moriri nta dd'anfiteatru, ma nun ni putìa nesciri. Inoltri lu spittaculu putissi accuminciari in qualsiasi mumentu.

Nfatti, quasi ntô stissu mumentu, lu prefettu dâ cità, davanti a iddu stissu, jittau un fazzulettu russu e, a ddu signali, li catenacci di frunti ô podiu imperiali scrusceru e di l'abbissu oscuru trasìu ntâ l'arena illuminata Ursu.

Lu giganti sbattìu li palpebri, chiaramenti abbagghiatu dâ luci di l'arena, poi si spustau ô centru, taliannusi intornu comu pi circari di ricanusciri zoccu stava pi ncuntrari. Tutti l'Augustiani e la maggior parti dî spittaturi sapevanu ca si trattava di l'omu ca strangulau a Crotoni, pirciò â sò vista si jisau un murmuriu di tutti li banchi. A Roma nun mancavanu li gladiaturi assai chiù granni dî normali dimensioni umani, ma l'occhi rumani nun avìanu mai vistu simili a Ursu. Cassiu, ca stava ntô pudiu di Cesari, pareva nicu rispettu a ddu Lygianu. Senaturi, vestali, Cesari, l'Augustiani, e la genti taliavanu câ gioia dî sperti ê sò putenti membri granni comu trunchi d'arvulu, ô sò pettu granni comu dui scudi junciuti nzemmula, e li sò brazza d'un Erculi. Lu murmuriu aumintava a ogni mumentu. Pi ddi multitudini nun ci putissi essiri un piaciri chiù autu di taliari a tali musculi in jocu, in tensioni e in cummattimentu. Lu murmuriu criscìu in grida e dumanni zelanti: "Unni vivunu li genti ca ponnu produciri un tali giganti?" Iddu stava ddà, ntô menzu di l'anfiteatru, nudu, chiù comu un colossu di petra d'un omu, cu n'espressioni ricugghiuta, e ô stissu tempu cû tristu sguardu d'un barbaru; e, vidennu l'arena vacanti, taliava cu stupuri, chî sò occhi azzurri e infantili, ora ê spittaturi, ora a Cesari, ora ê sbarri dî cuneiformi, di unni aspittava li boia.

Ô mumentu ca ntrasìu nta l'arena lu sò cori semplici batteva pi l'ultima vota câ spiranza ca forsi la cruci l'aspittava; ma quannu nun vitti nè la cruci nè lu purtusu unni si lu puteva mettiri, pinzava di essiri ndignu di tali favuri. Ci pareva ca avissi a moriri in àutra manera, e certu dî armali sarvaggi. Era ndifisu e dicidìu di moriri, comu si cunveni ôn seguaci di "l'Agneddu", cu calma e pacenzia. Ntô frattempu vosi prigari ancora na vota ô Salvaturi; accussì si nginucchiau nta l'arena, si juncìu li manu e jisau l'occhi versu li stiddi ca brillavanu nta l'apirtura di l'anfiteatru.

Stu atteggiamentu non ci piaceva â fudda. Avìanu abbastanza di sti Cristiani ca murivanu comu pecuri. Capevanu ca si lu giganti nun si difennissi, lu spittaculu fussi un fallimentu. Ccà e ddà si udivanu dî sibili. Certuni cuminciaru a chiamari li mastigofori, lu compitu dî quali era chiddu di frustari li spadaccini ca nun vulevanu cummattiri. Doppu nanticchia, però, tutti si zitteru, pirchì nuddu sapìa chi aspittassi lu giganti e si vulissi cummattiri quannu si truvassi facci a facci câ morti.

Nun aspittaru assai. A l'impruvvisu si sintìu lu sonu stridulu dî trummi, e a ddu signali si aprìu na grata di frunti ô podiu di Cesari, e tra li urla dî bestiari un mustruusu uru tedescu si pricipitau nta l'arena, traspurtannu supra la testa un corpu fimminili nudu.

"Lygia! Lygia!" gridau Viniciu.

Poi si affirrau li capiddi supra li timpi chî manu, si rannicchiau ntôn arcu comu un omu ca ha appena sintutu la punta di na lancia dintra d'iddu e cu vuci rauca e disumana cuminciau a ripetiri:

"Cridu! Cridu! O Cristu, un miraculu!"

E mancu si addunau ca a ddu mumentu Petroniu si cummigghiau la testa câ toga. Ci pareva ca la morti o lu duluri ci offuscassiru la vista. Nun taliau, nun vitti. Lu sintimentu di qualchi terribili vacanti lu pussideva. Ntâ sò testa nun ci ristau nuddu pinzeri; li sò labbra ripitevanu sulu, comu in fuddia:

"Cridu! Cridu! Cridu!"

Sta vota l'anfiteatru stava mutu. L'Augustiani si suseru ntî sò posti, comu un omu, pirchì nta l'arena avìa succidutu qualchi cosa di pocu cumuni. Ddu Lygianu, ubbidienti e prontu a moriri, quannu vitti a sò riggina supra li corna dâ bestia sarvaggia, sautau, comu si fussi tuccatu dû focu vivu, e chicannusi la schina, cuminciau a curriri in diagunali versu l'armali arraggiatu.

Di tutti li minni si sintìu un improvvisu gridu di miravigghia, doppu lu quali vinni un silenziu prufunnu.

Lu Lygianu pigghiau subbitu lu toru rampanti e lu affirrau pî corna.

"Talìa!" gridau Petroniu, livannu la toga dâ testa di Viniciu. L'ultimu si susìu e si chicau arreri la testa; la sò facci era pallida comu lu linu, e taliava nta l'arena cu occhi vitrii e sfocati.

Tutti li minni smisiru a rispirari. Nta l'anfitiatru si putìa sentiri lu ronzari di na musca. La genti nun rinisceva a cridiri ê propri occhi. Di quannu Roma era Roma, nuddu avìa mai vistu nenti di simili.

Lu Lygianu tinìa la bestia sarvaggia pî corna. Li sò pedi affunnaru ntâ rina finu ê cavigghi, si chicau la schina comu un arcu tisu, s'ammucciau la testa tra li spaddi, li musculi dî sò brazza eranu accussì forti ca la peddi quasi scoppiava dâ prissioni, ma misi lu toru ô sò postu. E l'omu e la bestia ristaru accussì immobili ca ê spittaturi pareva un quatru raffiguranti n'impresa di Erculi o di Teseu, oppuru un gruppu sculputu ntâ petra. Ma ntô riposu apparenti si percepiva la terribili intensità di dui forzi in lotta. Lu toru s'affunnau li pedi ntâ rina e accussì puru l'omu, e lu corpu scuru e pilusu si strincìu finu a pariri na palla gigantisca. Cui s'avissi esauritu pi primu, cui avissi cadutu pi primu, chista era la dumanna ca, pi ddi spittaturi amanti dâ lotta, nta ddu mumentu significava chiù dû sò distinu, di l'intera Roma e dû sò dominiu supra lu munnu. Pi iddi lu Lygianu era ormai un semidiu, dignu di adurazioni e di statui. Lu stissu Cesari si susìu e puru l'àutri. Iddu e Tigellinu, avennu sintutu dâ forza di l'omu, pripararu stu spittaculu cu ntinzioni specifica, e ci dissiru cu burla tra d'iddi: "Ora l'ammazzaturi di Crotoni hâ ammazzari lu toru ca scigghiemu nui pi iddu"; allura taliavanu cu miravigghia a ddu quatru, comu si nun cridevanu ca putissi essiri veru.

Nta l'anfiteatru c'eranu omini ca avìanu jisatu li brazza e ristaru nta dda postura. Lu suduri cummugghiava li facci di l'àutri, comu si fussiru iddi a cummattiri câ bestia. Ntô Circu nenti si sinteva sarvari lu sonu dâ ciamma ntî lampi, e la ciaccari di pizzudda di carbuni mentri cadevanu dî torci. Morsiru li vuci supra li labbra dî spittaturi, ma li sò cori battevanu ntî sò guli comu pi spaccarli. A tutti pareva ca la lotta durassi in eternu. Ma l'omu e la bestia arristaru fermi ntô sforzu tirribbili comu si fussiru nchiudati ô solu.

A l'improvisu si ntisi di l'arena nu scrusciu surdu simili ôn lamentu, seguitu d'un brevi gridu ca si livau di ogni pettu e lu silenziu cadìu di novu. Â genti pareva un sonnu: la testa mustruusa dû toru cuminciau a firriari ntî manu di ferru dû barbaru. E lu visu, lu coddu e li spaddi di lu Lygianu addivintaru russi comu lu cremisi; la schina si chicava ancora chiù forti. Era ovviu ca stava ricugghiennu lu restu dâ sò forza suvrumana, ma nun rinesci a durari a longu.

Lu ruggitu di l'uru, sempri chiù surdu, raucu e dulurusu, si mmiscava cû respiru sibilanti dû pettu dû giganti. La testa dâ bestia si torceva sempri di chiù, e dî sò masceddi niscìu na longa lingua schiumusa.

Un mumentu doppu, l'oricchi dî spittaturi assittati chiù vicini ntisiru lu scrusciu di ossa ca si rumpevanu, e poi l'armali cadìu a terra cû coddu nturciutu a morti.

Allura lu giganti sfilau li cordi dî sò corna, pigghiau la picciotta ntrî brazza e cuminciau a respirari in prescia. Lu sò visu divintau pallidu, li sò capiddi eranu appiccicusi pû suduri, e li sò spaddi e li sò brazza parevanu nzuppati d'acqua. P'un mumentu ristau immobili comu si fussi semi-incuscienti; poi jisau l'occhi e taliau ê spittaturi.

L'anfiteatru avìa mpazzutu.

Li mura di l'edificiu trimavanu dû gridu di na dicina di migghiara di pirsuni. Nuddu puteva ricurdari na tali eccitazioni dû principiu dî spittaculi. Chiddi ca eranu assittati ntî fili chiù auti scinneru, affuddannusi ntî passaggi ntrî banchi pi taliari chiù vicinu ô forti. Di ogni banna si sentivanu vuci ca dumannavanu pietà, appassiunati, insistenti, ca prestu si trasfurmarunu in un gridu universali. Stu giganti divintau caru a stu populu amanti dâ forza fisica; e divintau lu primu omu a Roma.

Capìu ca la genti si sforzava di daricci la sò vita e ristaurarlu la sò libbirtà, ma chiaramenti lu sò pinzeri nun era sulu supra di iddu. Si taliau attornu p'un mumentu, poi si avvicinau ô palcu imperiali e, tinennu lu corpu dâ picciotta chî brazza stinnuti, susìu l'occhi cu n'espressioni di supplica e richiesta, comu si vuleva diri:

"Abbi pietà di idda! Sarva â picciotta. Pi idda, jo fici chissu!"

Li spittaturi capisciunu pirfettamenti zoccu vuleva. A vista dâ picciotta nconscia, ca vicinu a l'enormi Lygianu pareva una picciridda, l'emozioni pigghiau la multitudini di cavaleri e senaturi. La sò figura snella, bianca comu si fussi sculpita di l'alabastru, lu sò svenimentu, lu terribili piriculu dû quali lu giganti l'avìa libbirata e, infini, la sò biddizza e lu sò attaccamentu avìanu cummossu ogni cori. Certuni pinzavanu ca l'omu fussi un patri ca implorava pietà pâ sò picciridda. La pietà scuppiau a l'improvvisu, comu na ciamma. Ni avìanu abbastanza dû sangu, dâ morti, dû turmentu. Li vuci suffucati dî lacrimi cuminciaru a gridari implorannu pietà pi tutti dui.

Ursu, ntô frattempu, avanzava nta l'arena e, tinennu ancora la picciotta supra li spaddi, implorava la sò vita chî movimenti e l'occhi. Subitu Viniciu si susìu dû sò postu, sautau la recinzioni ca separava li primi seggi di l'arena e, currennu versu Lygia, cuprìu lu sò corpu nudu câ toga.

Poi si strazzau la tunica supra lu pettu, rivelannu li cicatrici lassati dî firiti ricivuti ntâ guerra armena, e stisi li manu ô populu.

Doppu chissu, l'euforia dâ fudda supirava qualsiasi misura vista nta l'anfiteatri. La fudda cuminciau a calpestari e a ululari. Li vuci, ca dumannavanu pietà, divintaru addrittura minacciusi. Lu populu nun abbrazzava chiù sulu l'atleta, ma stava puru in difisa dâ picciotta, dû surdatu e dû sò amuri. Migghiara di spittaturi si vutaru versu Cesari cu l'occhi chini di rabbia e chî pugni chiusi.

Però Cesari ritardau ed esitau. Nun odiava a Viniciu e nun ci mpurtava la morti di Lygia, ma avissi prifirutu vidiri lu corpu dâ picciotta sfardatu dî corna d'un toru o strazzatu dî granfi di bestii. La sò crudeltà, la sò fantasia difurmata, e li sò disidderi diformati truvavanu na speci di gioia nta sti spittaculi. E ora lu populu lu vulìa arrubbari. A stu pinzeri, la rabbia ci attravirsau lu visu paffutu. Lu sò amuri pi iddu stissu nun ci pirmitteva di suttamettirisi â vuluntà dâ fudda, ma ô stissu tempu nun osava opponirisi ad idda a causa dâ sò naturali codardia.

Cuminciau allura a circari si, almenu tra l'Augustiani, nun vidissi dî jidita puntati versu lu vasciu, in signu di morti. Ma Petroniu tinni la manu jisata, taliannulu in facci cu aria quasi di sfida. Lu superstiziusu ma emotivu Vestiniu, chi temeva li fantasimi ma nun li pirsuni, desi un signu di grazia. La stissa cosa fici lu senaturi Scevinu, la stissa cosa Nerva, la stissa cosa Tulliu Senecioni, la stissa cosa lu vecchiu famusu generali Ostoriu Scapola, la stissa cosa Antistiu, la stissa cosa Pisuni, e Vetu, e Crispinu, e Minuciu Termu, e Ponziu Telesinu, e lu chiù mpurtanti, chiddu onuratu dû populu, Trasea.

A sta vista, Cesari si livau lu smeraldu di l'occhiu cu n'espressioni di disprezzu e risentimentu, quannu a l'improvisu Tigellinu, chi era decisu a fari dispettu a Petroniu, si chinau e dissi:

"Nun cedissi, divinità; avemu li pretoriani."

Niruni allura si vutau versu lu postu unni lu severu e finu a tannu divotu Subriu Flaviu tineva lu cumannu dî pretoriani, e vitti qualchi cosa di insolitu. La facci dû vecchiu tribbunu era severa, ma cuperta di lacrimi, e stava tinennu la manu in signu di misericordia.

Ntô frattempu la fudda cuminciava a nfuriarisi. La pulviri si suseva di sutta li pedi ca pistavanu, e oscurava l'anfiteatru. Tra li grida si sentivanu dî vuci: "Enobarbu! Matricidiu! Incendiariu!"

Niruni avìa paura. Lu populu era lu patruni onnipotenti dû Circu. Li pricidenti Cesari, in particulari Caligula, s'avìanu qualchi vota lassatu jiri contru la sò vuluntà, pruvucannu sempri rivoti, a voti puru sanguinusi. Ma Niruni era in una posizioni diversa. Prima, comu comicu e cantanti, aveva bisognu dû favuri dû populu; secunnu, vuleva avirilu dâ sò parti contru lu Senatu e li patrizii; e infini, doppu l'incendiu di Roma, circau cu ogni mezzu di placarilu e di vutari la sò rabbia contru li Cristiani. Iddu capìu, oltri, ca pi opponirisi chiù assai fussi semplicementi piriculusu. Na rivolta scoppiata ntô Circu putissi estenniri a tutta la cità e aviri cunsiquenzi incalculabili.

Taliau ancora na vota a Flaviu Subriu, ô centuriuni Scevinu, parenti dû senaturi, li surdati e, vidennu ovunqui li cipigghi, li volti agitati e l'occhi fissi supra d'iddu, fici lu signu di grazia.

Poi si sintìu lu tronu di applausi dî posti chiù auti finu a chiddi chiù vascii. Lu populu era sicuru dâ vita dî cunnannati, pirchì di ddu mumentu avevanu la sò prutezioni, e mancu Cesari nun avissi osatu assicutarili chiù câ sò vencia.

fonti originali

Sienkiewicz, Henryk (1895). Quo Vadis, tom. III, cap. 23.

Sta paggina utilizza na foto dâ Boston Public Library ca veni pubblicata sutta la licenza Creative Commons Attribuzioni 2.0 Genericu.