Sicilianu | English | Polski |
Apparteni a sti morti nautru, sta giuvini fimmina pressu lu binariu ferroviariu, la fuga dâ quali è fallita.
Oggi la canuscemu sulu attraversu lu cuntu d'un omu ca la vitti e ca nun rinesci a capirla. E ancora oggi campa, ma sulu ntâ sò mimoria.
Traspurtati ntî campi di sterminiu ntî vaguni sigillati di longhi treni, qualchi vota riniscevanu a scappari duranti lu tragittu. Ma pochi d'iddi pinzavanu a na tali fuga. Ci vuleva curaggiu chiù granni di chiddu senza spiranza, senza opposizioni e ribellioni, pi jiri a na certa morti.
Qualchi vota la scappata ci riniscìu. A causa dû rumuri assurdanti dû vaguni mirci in cursa, nuddu a l'esternu puteva sentiri zoccu stava succidennu a l'internu.
L'unicu modu era di rumpiri li assi dû pavimentu dû carru. Ntâ fudda stipata di pirsuni affamati, puzzulenti e sporchi, la cosa pareva quasi impossibili. Era difficili puru sulu muvirisi. La compatta massa umana, sballutata dû ritmu a scatti dû trenu, barculava e ondeggiava nta l'aria suffucanti e nta l'oscurità. Ma puru chiddi - troppu debuli e timurusi - ca nun putevanu sognari di fuiri, capivanu ca era nicissariu farilu chiù facili pi l'àutri. S'appuiaru ô schenali, s'abbrazzaru l'unu a l'àutru, sullivaru li pedi cuperti di litami pi libbirari la strata versu la libbirtà pi l'àutri.
Sullivari l'assi d'un latu era già l'iniziu dâ spiranza. Ci vosi nu sforzu cullettivu pi strapparilu. Ci vosiru uri. E poi c'eranu lu secunnu e lu terzu assi di strappari.
Li chiù vicini si jicaranu supra la stritta apertura e si ritiraru cu ansia. S'avìa a truvari lu curaggiu di -- tintannu alternativamenti chî manu e chî pedi -- strisciari attraversu la stritta fissura supra lu scrusciu e la macinatura di ferru, ntô ventu ca sciusciava di bassu, supra li travirsini ferroviarii ca si affrittavanu -- pi arrivari a l'assi e, cu sta presa, strisciari chî manu finu ô puntu unni sautari offrissi na possibilità di salvezza. C'eranu vari modi pi cadiri tra li rotaie o attraversu li roti finu ô bordu dû binariu. E poi, pi ripigghiari canuscenza, rutulari invisibilmenti longu l'argini e fuiri ntâ strana, oscura foresta.
Certi pirsuni cadevanu sutta li roti e spissu morsiru ntô postu. Morsiru quannu vinniru culpiti di na travi spurgenti, dû bordu d'un chiavistellu o scagghiati contru un signali stradali o na petra ntâ strata. Oppuru si rumpevanu li vrazza e li jammi, esponennusi nta stu statu a tutta la crudeltà dû nimicu.
Cui osava scinniri nta l'abbissu ruggenti, mpituusu e fragurusu sapeva a chi jeva ncontru. E lu sapevanu puru chiddi ca ristavanu, puru si nun ci fussi modu di spurgirisi dî porti chiusi o di l'autu finestrinu.
La donna sdraiata pressu lu binariu era una dî coraggiusi. Era la terza di chiddi ca scinneru nta l'apertura ntô pavimentu. Àutri rotolaru jusu darreri d'idda. Ntô stissu istanti, na serii di spari risonau supra li testi dî viaggiaturi, comu si qualchi cosa stassi esplodennu supra lu tettu dâ carrozza. E immediatamenti li spari si silinziaru. Ma li viaggiaturi ora pottiru taliari lu locu scuru unni l'assi avìanu statu strappati comu l'imbuccatura di na tomba. E cuntinuari tranquillamenti versu la propria morti ca li aspittava â fini dû viaggiu.
Lu trenu avìa scumparutu di tempu nta l'oscurità cû sò fumu e lu sò scrusciu; lu munnu era tuttu attornu.
Un omu, ca nun rinesci a capiri e nun rinesci a scurdari, lu cunta di novu.
Quannu fici jornu, na fimmina, firuta ô ginocchiu, era assittata supra lu pinninu d'un fossu ferroviariu, supra l'erba umida. Qualcunu riniscìu a scappari, qualcunu chiù luntanu dî binari, vicinu ô boscu, si curcava immobili. Picca pirsuni rinisceru a scappari, dui ristaru ammazzati. Sulu idda ristau d'accussì, nè viva nè morta.
Quannu la truvau, era sula. Ma adaciu adaciu apparsiru àutri pirsuni nta sta terra desolata. Vinniru dâ direzioni dâ furnaci e dû villaggiu. Stavanu ddà mpauriti, taliavanu di luntanu: operai, fimmini, un picciottu.
Di tantu in tantu si furmava un circhiu di pirsuni ca, fermi, si taliavanu attornu ansiusi e si alluntanavanu rapidamenti. Àutri arrivaru, ma puru iddi nun si fermaru a longu. Parravanu a bassa vuci tra d'iddi, suspiravanu, in qualchi modu si consultavanu, alluntanannusi.
La cosa nun lasciava dubbi. Li sò capiddi ricci e curvini eranu scumpigghiati in manera troppu evidenti, li sò occhi scurrevanu troppu niuri e nconsciamenti sutta li palpebri abbassati. Nuddu ci dissi na palora. Fu idda a dumannari si chiddi ca si curcavanu vicinu ô boscu fussiru morti. Sappi ca l'eranu.
Era chinu jornu, lu locu era apertu, visibili di luntanu di tutti li banni. La genti avìa già saputu di l'incidenti. Era un mumentu di terruri acutu. Dari aiutu o riparu era punibili cu morti certa.
Dumannau ôn giuvini ca ristau ddà chiù a longu, poi si alluntanau di qualchi passu e turnau in darreri, di purtaricci lu barbital dâ farmacìa. Ci desi sordi. Iddu rifiutau.
Idda ristau ddà sdraiata p'un momentu, chiudennu l'occhi. Si susìu a assittari, mossi la jamma, la pigghiau cu tutti dui li manu, e si livau la gonna dû ginocchiu. Avìa li manu nsanguinati. Sta cunnanna a morti, ntrappulata ntô sò ginocchiu, ci ristau mpressa comu un chiovu ca la ancorava ô solu. Ristau ddà a longu e in silenziu, cu l'occhi troppu niuri, strittamenti cuperti dî palpebri.
Quannu finalmenti li scuprìu, vitti novi facci intornu a idda. Ma lu giuvini stava ancora allatu a idda. Ci dumannau di accattaricci vodka e sigaretti. Ci fici stu favuri.
Lu gruppu supra lu pinninu di l'argini attirau l'attinzioni. C'era sempri qualcunu di novu ca si univa ô gruppu. Stava in menzu â genti, ma nun cuntava su nuddu aiutu. Stava comu un armali firutu duranti la caccia, ca s’avìa scurdatu di ammazzari. Era mbriaca, sunnacchiava. Era irresistibili la forza ca la siparava di tutti d’iddi cu l'aneddu di tirruri.
Lu tempu passau. La vecchia viddana, ca si ni avìa jutu, riniscìu a turnari. Era senza ciatu. Si avvicinau, tirau fora na barattula di latti e pani ammucciata sutta la sciarpa. Si sporsi, li misi rapidamenti ntî manu dâ donna firuta e poi si alluntanau, sulu pi osservari di luntanu si lu avissi bivutu. Sulu quannu vitti du' poliziotti arrivari dâ città scumparsi, cummigghiannusi lu visu câ sciarpa.
Puru l'àutri si sparsiru. Sulu ddu tizziu di pruvincia ca aveva purtatu vodka e sigaretti ci facìa ancora cumpagnia. Ma idda nun vuleva chiù nenti d'iddu.
Li poliziotti s'avvicinaru seriamenti pi vidiri di chi si trattassi. Capiru la situazzioni e cunfereru di chi fari. Idda dumannau ca ci sparassiru. Idda acconsintìu a bassa vuci, a pattu ca nun lu rivelassiru di nudda parti. Eranu ndicisi.
Puru iddi si ni jeru, parrannu, firmannusi e ripigghiannu a caminari. Nun si sapìa zoccu dicidissiru. Â fini, però, nun vosiru cumpiri la sò richiesta. Nutau ca cu iddi caminava lu giuvini curtisi ca ci avìa addumatu li sigaretti c'un accenninu chi però nun si addumava. E a chiddu a cui avìa dittu ca unu dî dui ammazzati vicinu ô boscu era sò maritu. Pareva ca dda nutizia ci fussi disgradevuli.
Pruvau a biviri nanticchia di latti, ma doppu un momentu, pinzerusa, pusau la barattula supra l'erba. Stava arrivannu na jurnata pisanti e vintusa di iniziu primavera. Facìa friscu. Darreri lu campu vacanti c'eranu na para di casi, di l'àutra banna certi picciuli pini magri spazzavanu lu celu chî sò rami. Lu boscu, ô quali avìanu a scappari, cuminciau chiù luntanu dû binariu, oltri la testa. Sta terra desolata era tuttu lu munnu ca stava vidennu.
Lu giuvini turnau. Bivi di novu dâ buttigghia di vodka e iddu ci desi un accenninu pâ sò sigaretta. Un crepusculu liggeru e in movimentu stava strisciannu ntô celu di est. A ovest, sbuffi e strisci di nuvuli si susevanu rapidamenti versu l'autu.
Novi pirsuni si firmarunu, turnannu dû travagghiu. Li precendenti spiegaru ê novi zoccu succidìu. Parravanu comu si nun li sintissi affattu, comu si nun fussi chiù ddà.
"Chiddu mortu ddà è sò maritu," dissi na vuci di fimmina.
"Scapparu dû trenu nta ddu boscu, ma ci spararu c'un fucili. Ammazzaru a sò maritu, e idda ccà ristau sula. La culpìu ô ginocchiu, nun potti chiù curriri..."
"Si vinnissi dû boscu, fussi chiù facili purtarila in qualchi postu. Ma accussì, davanti â genti, nun c'è modu."
Eccu chiddu ca dissi la vecchia ca vinni a pigghiari la sò barattula. Taliau in silenziu lu latti virsatu nta l'erba.
Quindi nuddu vosi purtarila via di ddà prima dû tramontu, ne chiamari un medicu, ne purtarila â stazioni, di unni avissi pututu jiri a spitali. Nun era previstu nenti dû tipu. Si trattava semplicementi dâ sò morti, in un modu o nautru.
Quannu aprìu l'occhi ô tramontu, nun c'era nuddu cu idda, tranni li dui poliziotti ca turnaru e chiddu ca ora nun si ni va. Di novu ci dissi di sparari, ma senza cridiri ca l'avissiru fattu. Si misi tutti dui li manu supra l'occhi pi nun vidiri chiù nenti.
Li poliziotti esitavanu ancora di chi fari. Unu circava di cunvinciri l'àutru. L'àutru rispunniu:
"Sì tu."
Ma sintìu la vuci dû giuvini:
"Ebbeni, dammila..."
Stavanu ancora schirzannu e litigannu. Di sutta la palpebra semiaperta vitti lu poliziottu estrairi la pistola dâ custodia e proirila ô scanusciutu.
La genti, ca stava ntôn gruppittu chiù luntanu, lu vitti stari supra di idda. Sinteru lu sparu e si vutaru cu raggia.
"Avissiru pututu chiamari a qualcunu di megghiu, nun d'accussì. Comu un cani."
Quannu si fici scuru, du' omini nisceru dû boscu pi pigghiarila. Truvaru lu postu cu difficultà. Pinzavanu ca durmissi. Ma quannu unu d'iddi la pigghiau pâ schina, capìu subbitu di aviri a chi fari c'un cadaviri.
Ristau ddà sdraiata tutta la notti e la matina. Prima di menzujornu lu capu villaggiu arrivau cu l'omini e urdinau ca fussi purtata via e sipulta assemi a l'àutri dui ammazzati pressu lu binariu ferroviariu.
"Ma pirchì ci sparau, nun è chiaru," dissi lu narraturi. "È chistu ca nun rinesciu a capiri. Era propriu iddu ca si putissi pinzari ca pruvassi pena pi idda..."
Nałkowska, Zofia (1946). "Przy torze kolejowym." Medaliony.